Procesul de dezinstituționalizare a persoanelor cu dizabilități, menit să le ofere independență, s-a transformat într-o realitate dură pentru mii de adulți. Autoritățile au accelerat mutarea acestora din centrele rezidențiale către locuințe comunitare pentru a respecta țintele stabilite prin PNRR. Totuși, această tranziție realizată pe repede-nainte a lăsat mulți beneficiari fără resursele necesare pentru a supraviețui singuri, expunându-i la riscuri majore de marginalizare socială și agravarea stării de sănătate.
Cazul Feliciei, o femeie de 51 de ani din Odobești, ilustrează această problemă. După o viață petrecută în centre, ea a fost forțată să părăsească o locuință protejată sub presiunea unor decizii administrative. În prezent, supraviețuiește prin colectarea și reciclarea sticlelor de pe stradă, deoarece veniturile sale sunt infime. Ea depinde de o indemnizație de handicap de 80 de lei și de venitul minim de incluziune de 393 de lei, sume insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de bază.
Datele arată că aproximativ 4.000 de persoane au fost incluse în acest proces de dezinstituționalizare, însă măsurile luate de autorități au fost adesea de ultim moment. Deși ANPDPD a anunțat că ținta din PNRR a fost atinsă, în practică, instituțiile au acționat pe baza unor indicatori de performanță care au funcționat ca o literă de lege. De exemplu, în Vrancea, numărul persoanelor din centre a scăzut de la 403 în 2020 la 153 în iunie 2026, depășind pragurile de eficiență impuse.
Lipsa unor criterii clare în legea de dezinstituționalizare a permis decizii arbitrare. Autoritățile au impus obiective de număr de persoane care trebuie scoase din centre, fără a asigura pregătirea necesară. În cazul Feliciei, deși s-a menționat un program de pregătire, organizații precum CNDR au concluzionat că aceasta nu a fost pregătită pentru viața independentă. Această lipsă de suport transformă tranziția într-un act de cruzime, lăsând persoanele vulnerabile fără asistență medicală sau siguranță financiară.
Problema este agravată de faptul că beneficiile financiare promise de stat sunt încă indisponibile. Deși legea prevede beneficii de locuire sau de tranziție, acestea nu sunt acordate din cauza lipsei de alocări bugetare și a lipsei unei metodologii clare. ANPDPD a confirmat că evaluarea nevoilor urmează să fie supusă dezbaterii publice, ceea ce înseamnă că mulți dintre cei mutați forțat nu primesc nicio formă de susținere materială pentru a-și plăti chiria sau facturile.
Procesul de dezinstituționalizare este reglementat prin ținte de integrare în comunitate, însă implementarea sa rămâne problematică din cauza lipsei de resurse. În România, dezinstituționalizarea presupune mutarea persoanelor din instituții rezidențiale către forme de locuire care permit autonomia. Această reformă este strâns legată de fondurile europene din PNRR, care impun termene limită stricte pentru transformarea sistemului de asistență socială din țară.