Segregarea școlară a copiilor romi reprezintă o realitate dură în sistemul de învățământ din România, conform declarațiilor oferite de conf. univ. dr. Delia Grigore. Aceasta a subliniat că elevii din această comunitate ajung adesea în clase și școli care dispun de resurse insuficiente și de condiții de studiu slabe. Fenomenul este prezent în întreaga țară, afectând accesul la o educație de calitate pentru acești copii.
Delia Grigore, care coordonează programul de studii de Limba și literatura romani la Universitatea din București, explică faptul că segregarea apare atunci când școlile sunt separate pe criterii rasiale. Deși există dreptul la învățământ în limba minorității, segregarea se manifestă prin crearea de unități subfinanțate față de școlile din centrele localităților. În aceste instituții, elevii romi se confruntă cu o infrastructură deficitară și cu profesori care pot fi necalificați sau cu un grad de pregătire mult mai scăzut.
Problema segregării nu se limitează doar la nivelul întregilor unități de învățământ, ci se regăsește și în interiorul propriilor săli de clasă. Delia Grigore menționează că segregarea poate avea loc chiar și prin izolarea elevilor în ultima bancă, o practică ce afectează direct procesul de învățare. Această formă de separare nu este justificată prin predarea în limba romani, ci prin dorința de a nu îi integra pe elevii romi în colectivul școlar obișnuit.
În cadrul activității sale, Delia Grigore face parte din Comisia Națională de desegregare școlară a Ministerului Educației, unde lucrează ca voluntar pentru combaterea acestui fenomen. Ea a observat că există școli și clase segregate în toate județele țării, inclusiv în București, conform unui raport național publicat de această comisie. Expertul recomandă ca sistemul educațional să pună un accent mai mare pe teme precum alteritatea, istoria religiilor și a minorităților.
Segregarea școlară este definită de lipsa de calitate și de excluderea elevilor din mediul social, nu prin exercitarea dreptului lingvistic. Deși romii reprezintă cea mai numeroasă minoritate din România, aceștia nu apar în aceeași proporție în statisticile oficiale ale țării. Această discrepanță între realitatea socială și datele statistice contribuie la dificultatea abordării problemelor specifice comunității în cadrul politicilor publice de educație.
În România, procesul de monitorizare a minorităților și a incluziunii sociale implică o colaborare între instituții și organizații specializate. Deși există mecanisme de control, precum Comisia de Desegregare Școlară, provocările legate de egalitatea de șanse rămân semnificative. Monitorizarea acestor procese este esențială pentru a asigura că drepturile culturale și lingvistice ale tuturor grupurilor de minorități sunt respectate în cadrul sistemului de învățământ național.