Rezultatele testelor PISA pentru România evidențiază o situație îngrijorătoare în sistemul de educație, marcată de o creștere a disparităților sociale. Profesorul universitar Dragoș Iliescu a declarat că aceste scoruri nu sunt o surpriză, deoarece studiile internaționale indicau deja o scădere a performanței în Europa. Deși rezultatele sunt grave, acestea reflectă o realitate care nu poate fi cosmetizată, subliniind dificultățile sistemului de învățământ în a proteja copiii din medii vulnerabile.
O problemă centrală identificată de Dragoș Iliescu este accentuarea decalajului dintre elevii care provin din familii cu un statut socioeconomic ridicat și cei din familii cu resurse limitate. În ciuda existenței unor politici publice menite să prevină acest fenomen, disparitatea dintre copiii din familii înstărite și cei din zone defavorizate sau familii cu probleme a crescut. Această evoluție indică faptul că sistemul nu a reușit să reducă dezechilibrele sociale, ci chiar le-a amplificat.
În ceea ce privește poziția României față de alte țări europene, profesorul a menționat că ierarhiile sunt în defavoarea noastră. În timp ce ne comparăm cu economiile dezvoltate din vestul Europei, scorurile noastre sunt doar ușor superioare celor din Bulgaria și Cipru. Dragoș Iliescu a explicat că, dacă am fi comparat cu țări din Africa subsahariană, situația ar fi apărut mai puțin critică, însă ținta noastră este integrarea în clubul european.
Lipsa de continuitate în reformele educaționale este un alt factor critic menționat în cadrul discuțiilor. Dragoș Iliescu a subliniat că reformele în educație necesită mult timp pentru a produce efecte vizibile, proces care poate dura decenii. El a exemplificat prin reformele lui Spiru Haret, ale căror rezultate au fost resimțite abia după aproximativ 15-20 de ani, evidențiind necesitatea unei strategii de lungă durată.
În prezent, resursele sunt distribuite fragmentat către prea multe direcții, precum formarea profesorilor sau digitalizarea, fără o strategie unitară. Profesorul a observat că România tinde să risipească fondurile, inclusiv pe cele din PNRR, în patru sau cinci direcții diferite, fără a asigura o continuitate. Această abordare fragilă împiedică consolidarea unui sistem bazat pe cunoștințe științifice solide și pe metode pedagogice care funcționează cu adevărat.
Sistemul de educație din România se confruntă cu provocări structurale care necesită o viziune de lungo term, deoarece schimbările nu se pot observa într-un interval de un an sau doi. Reformele de succes necesită o abordare constantă și o strategie clară, spre deosebire de tendința actuală de a fragmenta investițiile. Fără o direcție de bază și o rezistență în implementarea politică, eforturile de modernizare riscă să rămână fără rezultate concrete.