Disciplina Religie continuă să fie un subiect de dezbatere intensă în sistemul de învățământ românesc, generând reacții diverse din partea elevilor și părinților. De la metode de predare care au provocat temeri sau umiliri, până la implementarea unor noi programe școlare, subiectul reflectă o relație complexă între școală și biserică. Experiențele relatate de cetățeni variază de la amintiri despre profesori care încurajau gândirea liberă, la episoade de violență sau abordări dogmatice care au marcat parcursul educațional al multor români.
Mărturiile unor foști elevi dezvăluie practici de predare care au depășit limitele pedagogice acceptabile pentru mulți. Unii studenți au relatat situații în care au fost amenințați cu iadul sau au primit explicații despre sexualitate și păcat care i-au speriat. Există cazuri de violență fizică aplicată de preoți în cadrul orelor, precum lovirea elevilor cu mâna sau cu părul, și situații de marginalizare a elevilor care au ales să nu mai urmeze disciplina, fiind forțați să stea pe holuri.
Pe de altă parte, există și experiențe pozitive cu profesori care au stimulat curiozitatea intelectuală și dialogul între credință și știință. Acești educatori au oferit perspective multiple asupra diferitelor religii și au încurajat elevii să pună întrebări despre moralitate și univers. Totuși, dificultățile apar și în procesul de retragere a copiilor de la aceste cursuri, unde părinții au raportat presiuni din partea conducerii școlii și necesitatea de a depinde de cereri speciale pentru a permite copilului să stea în bibliotecă.
Ministerul Educației a introdus o nouă programă pentru Cultul Ortodox, aprobată prin Ordinul nr. 6.930/2025 și publicată în Monitorul Oficial la începutul anului 2026. Această reformă, care se aplică progresiv începând cu clasa a IX-a în anul școlar 2026–2027, include teme moderne precum digitalizarea, ecologia, inteligența artificială și drepturile omului. Documentul pune accent pe dezvoltarea identității personale, a discernământului moral și a capacității de reflecție critică, încurajând metode interactive și discuții adaptate nivelului de înțelegere al elevilor.
Experții internaționali, precum cei de la OSCE, subliniază importanța ca profesorii să fie pregătiți în domeniul psihologiei dezvoltării și al pedagogiei empatice. Recomandările lor insistă pe crearea unui mediu de învățare sigur, unde convingerile elevilor să fie respectate fără riscul de discriminare sau stigmatizare. Este esențial ca educatorii să poată gestiona discuțiile sensibile și să prezinte perspective echilibrate, asigurându-se că predarea temelor teologice rămâne adaptată vârstei și contextului social în care trăiesc copiii.
Istoricul predării religiei în România este unul marcat de tranziții majore, de la statutul de materie obligatorie stabilit prin Legea instrucțiunii publice din 1864, la perioada de interziș în timpul regimului comunist. După 1948, educația a devenit laică, iar programele au fost orientate spre ideologia oficială, incluzând și campanii de propagandă antireligioasă. Disciplina a revenit în școli după Revoluție, începând cu anul școlar 1990–1991, sub denumirea de Educație moral-religioasă, devenind ulterior Religie.