România traversează o schimbare demografică majoră, având deja aproape 3,9 milioane de persoane cu vârsta de peste 65 de ani. Din acest număr, aproximativ 1,35 milioane de seniori locuiesc singur, conform datelor recente. Fenomenul de izolare este deosebit de accentuat în mediul urban, unde 3 din 5 vârstnici se confruntă cu singurătatea, iar pentru aproape 310.000 de persoane nivelul de izolare este estimat ca fiind foarte ridicat.
Procesul de îmbătrânire a populației este într-o continuare accelerată, deoarece la 1 ianuarie 2026, 20,5% din rezidenții României aveau cel puțin 65 de ani. Estimările indică faptul că, până în anul 2050, ponderea acestui segment de vârstnici ar putea ajunge la aproximativ 31%. Această evoluție este însoțită de o schimbare a structurii familiei, deoarece generațiile active sunt tot mai mobile, iar migrația a dus la îndepărtarea multor copii de părinții lor.
Singurătatea este amplificată de distanța fizică dintre generații, deoarece aproximativ 29% dintre seniorii din mediul urban au copiii care locuiesc în alte orașe sau în alte țări. Deși tehnologia permite comunicarea prin apeluri video sau remitențele pot ajuta la plata facturilor, acestea nu pot înlocui prezența fizică pentru asistență medicală sau ajutor în cazul unor căderi. Proximitatea copiilor nu mai poate fi singura condiție pentru o bătrânețe sigură în contextul actual.
Vulnerabilitatea economică reprezintă un alt factor critic, având în vedere că aproape 30% dintre românii de peste 65 de ani se aflau, în 2024, în risc de sărăcie sau excluziune socială. Aproape unul din cinci seniori este afectat de deprivare materială și socială severă, ceea ce poate duce la renunțarea la servicii esențiale precum aparate auditive sau transportul către medic. Lipsa banilor limitează capacitatea vârstnicilor de a rămâne autonomi și conectați la societate.
Sistemul actual de îngrijire este considerat insuficient, deoarece România cheltuiește pentru îngrijirea de lungă dură doar 0,3% din PIB, o cifră mult sub media OECD de 1,7%. În prezent, există aproximativ un lucrător formal de îngrijire la 100 de persoane de peste 65 de ani, în timp ce media OECD este de cinci lucrători pentru același număr de persoane. Deși 59% dintre seniorii urbani sunt deschiși la programe de sprijin, infrastructura socială rămâne deficitară.
Această problemă de demografie și asistență socială se înscrie într-un context de transformare a structurii sociale din țară. Îmbătrânirea rapidă a populației transformă nevoia de îngrijire dintr-o responsabilitate exclusiv familială într-o problemă de infrastructură publică, sănătate și politică socială. Miza viitorului deceniu va fi asigurarea unor servicii accesibile care să prevină izolarea și să mențină autonomia seniorilor pe măsură ce numărul lor crește constant.