Ticurile motorii și vocale la copii reprezintă o sursă de neliniște majoră pentru mulți părinți, care nu știu dacă aceste mișcări sunt simple obiceiuri sau semne ale unei probleme medicale. Manifestările pot include clipitul frecvent, mișcarea nasului, ridicarea umerilor sau anumite sunete repetate. Dr. Gabriel Zanfir, psihoterapeut și medic rezident psihiatru, explică faptul că aceste gesturi apar fără intenție, iar presiunea exercitată de părinți pentru a le controla poate agrava situația copilului.
Un tic se caracterizează prin faptul că este brusc, scurt și repetitiv, având un caracter relativ stereotipic, deși mișcarea nu este neapărat identică de fiecare dată. Acestea pot fi de natură motorie, precum grimasele sau mișcările capului, sau vocale, incluzând dresul vocii, adulmecatul sau mici sunete. În cazul copiilor mai mari, poate apărea o senzație de tensiune sau presiune înainte de efectuarea mișcării, urmată de o stare de ușurare imediat după executarea ticului.
Factorii externi precum stresul, oboseala sau emoțiile puternice joacă un rol crucial în evoluția acestor simptome, făcându-le uneori mult mai vizibile. Unele ticuri pot apărea pentru o perioadă determinată și se pot estompa de la sine, în timp ce altele își pot schimba forma pe parcursul dezvoltării. Este esențial ca părinții să înțeleagă că aceste manifestări nu sunt controlabile prin voință, iar insistența pe controlarea lor poate adăuga o presiune inutilă.
Dr. Gabriel Zanfir, care este și cadru didactic la Universitatea din București, subliniază că părinții nu trebuie să încerce să pună singuri un diagnostic. Specialistul utilizează o abordare multidisciplinară, combinând experiența de medic rezident psihiatru cu cea de psiholog clinician și expertiză în psihologia educațională. Această perspectivă permite evaluarea manifestărilor de la mai multe unghiuri, pentru a diferenția un obicei de o tulburare de neurodezvoltare sau de un tic propriu-zis.
Dacă aceste manifestări devin supărătoare sau persistente, există opțiuni terapeutice disponibile pentru a gestiona situația. Există intervenții comportamentale specializate care pot fi aplicate pentru a reduce impactul ticurilor asupra vieții zilnice a copilului. În anumite cazuri, după o evaluare medicală adecvată, se poate discuta și despre posibilitatea unui tratament medicamentos, în funcție de severitatea și natura simptomelor prezentate de pacient.
În cadrul sistemului de sănătate mintală, evaluarea tulburărilor de neurodezvoltare și a ticurilor necesită o abordare complexă, care să ia în calcul atât aspectele psihologice, cât și pe cele psihiatrice. Diagnosticul corect este fundamental pentru a evita tratamentele inutile sau presiunea psihologică asupra minorului. Monitorizarea atentă a evoluției simptomelor și consultul unui specialist sunt pașii recomandați pentru a identifica momentul în care o mișcare atipică necesită intervenție medicală.