În anul 1989, contextul economic din România era marcat de un paradox major între nivelul veniturilor și disponibilitatea reală a produselor de consum. Datele oficiale indică faptul că salariul mediu brut era de 3.538 de lei, în timp ce salariul mediu net se ridica la 3.063 de lei. Deși aceste sume păreau semnificative pe hârtie, realitatea cotidiană era dictată de o economie planificată în care prețurile erau administrate de stat, dar oferta de mărfuri era extrem de limitată.
Prețurile produselor de bază erau menținute la niveluri scăzute prin controlul statului, însă accesul la acestea era dificil. De exemplu, o pâine costa aproximativ 4 lei, ceea ce însemna că un salariu mediu putea cumpăra matematic peste 750 de unități. Totodată, un litru de ulei era evaluat la 17 lei, iar un kilogram de carne oscila între 35 și 38 de lei. Astfel, un venit de 3.063 de lei ar fi putut acoperi teoretic achiziția a aproximativ 80 de kilograme de carne.
Problema principală nu era lipsa banilor, ci penuria severă și sistemul de raționalizare prin cartelă. Cetățenii puteau primi cantități limitate, precum 300 de grame de pâine pe zi sau 10 ouă pe lună, prin intermediul acestor documente. Pentru a obține produse esențiale, oamenii trebuiau să petreacă ore sau zile întregi în cozi, să facă liste sau să se trezească la ora 3 dimineața pentru a nu pierde rândul la alimentele de bază.
Costurile vieții includeau și alte cheltuieli, deși serviciile erau adesea de calitate scăzută. Întreținerea unui apartament de trei camere în București era estimată la aproximativ 300 de lei, reprezentând circa 10% din venitul mediu. În ceea ce privește bunurile de consum, un televizor color costa în jur de 10.000 de lei, echivalentul a trei salarii medii nete, în timp ce o mașină Dacia 1300 era evaluată între 70.000 și 85.000 de lei.
Analizele economice arată că inflația era foarte scăzută în acea perioadă, fiind estimată de FMI la 0,9%, în timp ce indicele oficial al prețurilor era de 101,1. Deși statistic puterea de cumpărare reală creștea cu aproximativ 3,1%, acest indicator nu reflecta timpul pierdut la cozi și dificultatea de a găsi mărfă. Existau, practic, două valori pentru orice produs: prețul oficial afișat și costul real al procurării, care includea efortul fizic și timpul dedicat așteptării.
Sistemul economic din acea perioadă se baza pe o economie planificată, unde prețurile rămâneau stabile chiar și atunci când produsele dispăreau de pe rafturi. Spre deosebire de o economie de piață, unde raritatea unui produs duce la creșterea prețului, în România anului 1989, lipsa mărfii era însoțită de prețuri controlate, generând o combinație de inflație mică și cozi interminabile.